Caracterologia reportajului. Tipuri de reportaje[2]
Reportajul este calea regală a jurnalismului de agenție. Alături de știrea curentă centrată pe ceea ce este un „eveniment de presă”, reportajul este o metodă și un tip de structură narativă care lărgește rama unui fenomen de relevanță jurnalistică. De la acest prag încolo, reprotajul devine metodă comună celor două mari ramuri ale circulației informațiilor: jurnalismul de agenție și sociologia jurnalistică sau sociografia. Reportajul este o metodă de o extraordinară complexitate și un rafinament subtil. Pentru a sesiza bogăția și deci forța cognitivă a acestei metode vom zăbovi asupra clasificării reportajelor. Ca orice clasificare, și aceasta pornește de la explicitarea criteriilor pe baza cărora se face clasificarea. Un prim criteriu de clasificare este domeniul de referință, al doilea este cel morfologic, adică al diferențierii reportajelor după structura lor internă (narativ-discursivă); al treilea criteriu este al nivelului de incidență sau de profunzime.
După domeniile de referință putem distinge între:
Reportajele economice,
Reportajul social,
Reportajul economic, reportajul cultural etc.
După criteriul morfologic sau structural distingem
între:
Reportajul situațional sau de situație
Reportajul istoric
Reportajul de personalitate,
Reportajul de alarmă timpurie
Reportajul fenomenelor excepționale, precum ar fi, de
pildă, iarna demografică strălucit prezentată prin metoda reprotajului
multimedia (grafice, dialoguri, interviuri, diarame, film sociologic etc.
Reportajul fotografic
Reportajul cinematografic în felul celebrului film
sociologic al echipelor gustiene etc.
După nivelul de profunzime, distingem reportajul
noetic cu următoarele subdiviziuni
reportajul unei idei (cum se naște și cum a crescut ideea, de la intuiție la
teorie celebră; un exemplu celebru este cel referitor la nașterea ideii
newtoniene depre gravitați din care s-a născut teoria gravitațională sau
newtoniană a universului)
Reportajul experiențial, adică al prezentării unor
experiențe cruciale care au provocat evenimente notorii sau convertiri celebre
(un exemplu este reprotajul dedicat lui Petrache Lupu și deci Maglavit-ului
care a devenit prin experiența unei teofanii centrul de trăire colectivă de
mari dimensiuni (milioane de oameni, de toate profilurile) a unui miracol:
arătarea lui Dumnezeu unui cioban aproape mut
Reportajul literar
Reportajul evenimențial
Vom prezenta fiecare tip prin excerpte relevante din
opera unor mari reporteri și din propria mea experiență reportericească în
calitate de jurnalist de agenție al Agerpres.
Reportajul, observă în chip genial, Lliosa, apare ca
tip de manifestare spirituală pentru a descărca cognitiv societatea de
presiunea extraordinară a „timpului real”. Această tensiune se cuprinde în
relația complementarelor care, în acest caz, sunt ilustrate de polaritatea
dintre timpul real și timpul artificial al narațiunii (povestirii).
„Și atunci, se întreabă Lliosa și ne întrebăm și noi
odată cu el, care este deosebirea dintre o ficțiune și un reportaj sau un roman
istoric? Nu sunt oare toate alcătuite din cuvinte? Nu îngrădesc ele oare, în
timpul artificial al povestirii, acel torent fără graniţe care este timpul
real?” Lliosa, cu geniul său, a sesizat locul și deci factorul răspunzător
pentru apariția reportajului ca manifestare a minții umane și deci ca ilustrare
a funcției intelectuale în cadrul de multiple manifestări ale omenirii, ale
omului ca specie. Dacă am stabilit că omul are de rezolvat o tensiune
existențială, aceea dintre timpul real și timpul narativ, adică dintre
realitate și povestire, dintre veste și po-veste, ne vom întreba, tot împreună
cu Lliosa, care este, deci, relația dintre timpul real și timpul narativ? Se
cuvine să reținem distincția aprofundată de prof. Ilie Bădescu, dintre veste și
poveste. Etimologic, subliniază autorul, termenul poveste are o compoziție
semantică în care particula po-, provine din cuvântul slav pod = sub, după și
cuvântul veste care are, tot o rădăcină slavă cf DEX: de la Vestje). Povestea
este ceea ce se întâmplă cu vestea după aceea. Presiunea ei se descarcă în
po-veste, adică în comunicare, în povestire, devine reportaj. Prima remarcă a
lui Lliosa, relevantă și pentru tema noastră, se referă la scara narativă, a
povestirii „Răspunsul, zice Lliosa, este acesta: e vorba de sisteme opuse
în abordarea realului (s.n.MC). În vreme ce romanul se revoltă și
încalcă regulile vieţii, celelalte genuri amintite nu fac decât să le
servească. Noțiunea de adevăr sau de minciună funcționează diferit, de la caz
la caz”.
Distincția sesizată de Lliosa se referă la „comparația
dintre scris și realitate”, cu formularea sa.
„În jurnalism și în textele istorice, adevărul depinde de comparația
dintre scris şi realitatea care-l inspiră. Cu cât textul este mai aproape de
realitate, cu atât e mai adevărat ceea ce se relatează și cu cât e mai departe,
cu atât e mai fals tot ce se spune. Dacă afirmăm că Istoria Revoluției Franceze
de Michelet sau Istoria cuceririi Perului de Prescott sunt „romaneşti“,
înseamnă că blamăm aceste opere, insinuând că ele sunt lipsite de seriozitate.
În schimb, dacă încercăm să descoperim greșelile istorice din „Război și pace”
despre războaiele napoleoniene, înseamnă să pierdem timpul: adevărul unui roman
nu depinde de asta. Dar de ce anume depinde atunci?” Răspunsul lui lliosa la
această întrebare este deosebit de semnificativ în sensul că ceea ce pierde
romanul în ceea ce aș denumi „veritate” (cuvântul adevăr, mi se pare prea
categoric) câștigă în capacitatea de convingere, cum se exprimă Lliosa. Adevărul
unui roman, precizează marele romancier, depinde „de propria lui capacitate de
convingere, de forța comunicativă a fanteziei, de puterea magiei lui. Orice
roman bun spune adevărul și orice roman prost minte. Fiindcă „a spune adevărul“
într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar „a
minţi“ înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie. Romanul este, așadar, un
gen amoral, altfel spus, el are o etică sui-generis, pentru care adevăr și
minciună sunt concepte strict estetice. Arta „alienantă“ este o creație
anti-brechtiană: fără „iluzie“ nu există roman” (pentru citatele din Lliosa,
cf. p 11, Lliosa, ..).
Reportajul fantasticului cotidian, o specie vecină cu
genul liric. Încadrăm acest tip de reportaj în specia reportajului liric. Cea
mai reprezentativă ilustrare pentru acest tip de reportaj liric este oferit de
o parte a operei poetice a lui Marin Sorescu. Celebru este de pildă, poemul său
cercul care poate fi invocat ca cea mai comprehensivă prezentare a unei zile
într-un sat oltenesc. Procedeul folosit în reportajul despre satul oltenesc
într-o zi de vară este realismul fantastic. Acesta potențează trăsăturile
situaționale și deopotrivă de medalion colectiv prin care ni se mijlocește
accesul la ceea ced este esențial într-un sat oarecare, la un grup de săteni.
Mai mult, poetul descrie satul ca falie mentală în și prin care se compune
oglinda sapiențială a lumii și a unui fenomen prin care putem înțelege cauza
degenerării istoriei omenirii. Aceasta este lămurită liric de marele poet prin
acea diviziune între cei care văd și cei care nu văd (n-au viziune și deci
vizionarism) dar ajung la conducerea popoarelor și astfel pavează drumul
degenerării acestora. Poemul în sine este cât o mie de reportaje strict
descriptive atestând puterea reportajului liric, ca specie de reportaj.
Să examinăm câteva trăsături distincte ale
reportajului liric, sintagmă pe care o folosim cu riscul de rigoare, fiindcă
multora li se va părea exagerată, poate chiar falsă, această tipologizare. În
ceea ce ne privește, credem că orice scriere care apropie textul scris de
realitatea „crudă” este, implicit, un reportaj, are trăsături esențiale ale
acestei specii doar că folosește procedee intra-textuale care potențează
veritatea situației care face obiectul operării cu tehnica reportajului. În
cazul la care ne referim pentru a oferi o ilustrare a acestei specii de
reportaj, procedeul folosit pentru a potența adevărul despre satul oltenesc
aici, reprezentativ pentru sat, în general, l-aș denumi satul ipostatic, este
al realismului fantastic. Procedeul cuprinde o tehnică narativă inventată
de Marin Sorescu, aceea a fantasticului cotidian (și satul cuprinde în rama
manifestărilor sale spirituale acest tip de procedeu mental, care face din
poemele sale „rurale” descriptum-uri comune literaturii, jurnalismului și sociologiei
noologice. În literatura de reportaj această subspecie este comun cu o specie literară inventată de către
Geo Bogza în reportajele sale. Parabola, pericopa și alte tehnici sunt folosite
fără precauții de granițe între speciile narative și astfel se naște reportajul
situat la frontiera mai multoor domenii narative). În reportajul liric al lui
Marin Sorescu, exemplificat aici, de celebrul său poem, ”Cercul”, aparent este
vorba despre o zi de vară într-un sat oarecare din Oltenia. Specia convocată
pentru a descrie acea situație este, evident, reportajul. Însă reportajul
canonic ar deveni tern, incapabil în forma sa de manual, să ne descopere ce
poate însemna o zi de vară într-un sat oarecare. Evident că primul adevăr
asupra căruia ne convinge Marin Sorescu este că un sat este oglinda lumii și că
cel ce contemplă o zi din viața satului va descoperi acolo, în oglinda zilei,
adevăruri tulburătoare despre om și umanitate. Să zăbovim preluând aici textul
redactat împreună cu prof Bădescu tocmai pentru a dovedi că reportajul realizat
cu mijloacele lirice ale realismului fantastic devine capabil să ne prezinte
tabloul despre înțelesul unei umanități, așa cum se vede ea, când e privită de
pe scena unui sat.
Un
reportaj liric despre Oltenia profundă[5]
Metoda pe care am folosit-o pentru a descrie Oltenia
profundă și satul ipostatic (adică cel ce trăiește în chip esențializate în
orice sat, este aceea a reportajului liric. Acesta ne ajută să descoperim
profunzimile suprafețelor, adică a celor ce se văd nemijlocit, precum ar fi o
zi de vară într-un sat in Oltenia. Poezia lui Marin Sorescu ne descoperă un
înțeles uimitor, paradoxal: suprafețele au profunzime. Povestea suprafețelor
profunde este ea însăși de o simplitate înșelătoare. Un cerc obișnuit, care se
rostogolește pe un drum de țară, sub ochii uimiți ai unui țăran, devine deodată
mai mult decât un cerc, adaugă aură fantastică zilei de vară într-un sat
pierdut pe întinderea Olteniei de câmpie. Povestea lui ne introduce pe un tărâm
neobișnuit, prin care aflăm că în lumea cea mai simplă, umilă, co-există
văzătorii și „orbeții”, cei ce nu au acces la profunzimea suprafețelor. Ei vad
doar suprafețe. Nu se miră, nu se uimesc, nu cunosc lacrima, nu văd aura
lucrurilor, într-un cuvânt au murit cu viziunea sufletului înainte de a muri cu
trupul. Întreaga operă soresciană pare dedicată suprafețelor în care se cuprind
adevărate abisalități noologice. Cotidianul cel mai banal este „locuit” de
străfunduri deopotrivă incredibile și
uluitoare. Toate poeziile sale sunt marcate de un asemenea deznodământ
prin care aflăm că banalul este casa unor taine uimitoare încât narativul liric
pare a deriva dintr-un fel de proză polițistă în care simbolul este la un pas
de tine, chiar pe ulița cea mai banală a unui sat la amiază.
Poemul „Cercul” începe în cotidianul familiar, un drum
de țară, un țăran și un cerc care se rostogolește, credibil și banal, dinspre
deal spre vale:
„Mergeam pe drum. Era
luna, aşa, toamna.
Si mă ajunge din urma si trece pe lângă mine
Un cerc”.
Poemul înaintează
în acest plan al acestui cotidian familiar dintr-un sat, pe un drum sătesc,
unde n-ai putea bănui ceva neobișnuit. Banalitate pură. Oare? Să fie drumul
unui țăran oarecare ceva banal, ocolit de mister?!
„M-am uitat în urma:
I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni...”
Ceva survine: Curiozitatea. Drumețul nu
rămâne absent, ci devine curios, se uită în urmă și se întreabă: ce-o fi cercul
ăsta? Și de ce se rostogolește el așa, „de-a tuturiga”? Cu simpla lui
curiozitate, omul acela iese din banalul inert strămutându-se într-un orizont
al benignei curiozități. Linia orizontului devine mai conturată când pe drum apare un al doilea țăran, al lui Calotă,
care și el vede:
„Mă uit înainte; cercul
îşi vedea de cale.
Se-învârtea repede, repede si făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calota, de la deal
- Îl văzuși, mă?
- Îl văzui. Si începe să se-nchine”
În plin cotidian apăru fantasticul. Deși
încă nebiruitor. Cei doi nu părăsesc ușor familiarul, obișnuitul:
„Ce-o fi cu el, de la ce
butie o fi scăpat,
Numai Spânu, mai are butii de vin aşa de mari”
Mirarea însă își desăvârșește lucrarea,
îi fixează sever în celălalt orizont, al fantasticului:
„Ne miram noi aşa si ne
dam cu părerea,
Asta al lui Calota se făcuse alb, îl cam
speriase
Drăcovenia,”
Deja cercul nu mai era un simplu cerc ci
e perceput ca o „drăcovenie”, ceva ciudat. Si ca să fie încă mai răspicată
distincția, lumea aceea simplă se bifurcă între cei care văzură cercul, se
mirară de el ca de ceva neobișnuit, o „drăcovenie”, care nu poate fi comparată
cu nimic, deși ce văzură ei era ceva cu totul banal, un cerc oarecare
rostogolindu-se pe drum. Doar un cerc, care nefiind altceva decât un cerc nici
nu fu văzut de al treilea, de Gligore:
„Si mai apare si Gligorie.
- Il vazusi, mă?
- Nu-l vazui. Ce să vad?
- Cercul?
- Care cerc?”.
Ăsta, Gligore, tot
țăran și el, este altfel, un altfel de om, el „nu vede”. Ghiță a lui Calotă îi
arată urma pe drum, dar pentru Gligore, cel ce nu vede, urma aceea n-are nimic
neobișnuit în ea, este o urmă oarecare:
„Ghiță al lui Calotă
s-a aplecat si i-a arătat
Urma în țărână. Lăsase o urmă ca de roată
de car.
-E, câte urme de roți nu sunt pe drum!”
Și aici, poemul atinge pragul
bifurcației lumilor, între cei care văd și cei care nu văd, văzătorii și
orbeții:
„Cercul a trecut, așa,
valantoace, prin tot
satul.
Unii il vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei, pe lângă care trecea,
Doi îI vedeau, unul nu...”
Pentru unii, cei care nu văd, suprafața
e doar o suprafață, pentru ceilalți, cei care văd, suprafața are profunzimea
ei. Aceștia văd, se miră, se închină, adică se minunează. Ei sunt parte din
minunea satului într-o zi de toamnă, și a lumii. Cu ei se întâmplă lucruri
fantastice:
„Stând noi aşa, auzim iar
Vuuuu - vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuvă mare...
Și vedem nori de praf...
- Dați-vă la o parte, că vine... Se-ntoarce...
Venea cercul de la deal, parca se înroșise puţin
De-atata alergat, de-atâta inspecție în
Comuna Bulzesti”...
Pentru aceștia,
cei care văd, cercul nu numai că se rostogolește, el inspectează, vede el
însuși satul,
„Se înroșește
De-atâta
alergat, de-atâta inspecție în
Comuna
Bulzești”:
Acolo și atunci,
în plină zi de vară obișnuită, lumea se vede după culmea care o împarte în
două, a celor care văd, văd minunea, miracolul și a celor care nu văd, pentru
care, pe drumul pe care se mișcă somnambulic nu e nimic neobișnuit; aceștia nu
au ochi pentru fantasticul lumii obișnuite, fantasticul cotidianului:
„L-am apucat de mana
pe Gligorie:
- Il vezi, mă?
- Ce să vad?
- Cercul
- Care cerc?
- Asta de trece acum pe langa noi?
Tu n-auzi ca se cutremura pamantul, vuieste,
scoate praf...
- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu vad nimic.”
Categoria celor ce nu aud, nu văd, a
împietriților, este lumea suprafețelor fără profunzime, a realității fără
minuni, a semnelor fără mister, a rupturii semnului de mister, cum remarcă
Sandu Tudor, din care s-a născut modernitatea și gândirea plată. Pentru
ceilalți, a celor care văd, lumea e plină de fantastic, semnele sunt purtătoare
de mister:
„Cercul s-a apropiat...
i-am luat seama: să fi zis
Ca e roata de cabrioleta? nu, ca n-avea spite...
Si prea lumina... E asa ca o aoreola de sfant...
Ca si când capul vreunui sfant s-ar fi
rostogolit
în praf
Si aoreola lui il poarta ca o sina...
Si-l imbraca în stralucire...
Mergea vajaind... Si se infierbantase de-atata
invartit,
Scotea scantei, când se atingea de cate
o piatra.
Prin Seculesti, acum era aici la Gura Racului
si precis
Voia să meargă ,si-n Natarai la vale...
M-am dat mai aproape si i-am simtit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spuma
de geometrie,
Adica esenta esentelor..”
Din praful drumului frământat de cercul
acela ivit de nicăieri și rostogolindu-se după cum voiește el, inspectând
Bulzeștiul după plăcerea lui, din aureola lui, se desprinde profilul unei lumi,
extrem de vii, lumea minunii și a esențelor, a cultului din care se naște
cultura:
„Am
căzut în genunchi,
Aşa de uşor
si de delicat atingea pământul
Plin de
gloduri, al satului.
Ba, calca
prin Bulzești, parca-ar fi mers
Pe luna,
tu-i mama măsii!
Mă
trecuseră fiorii si aproape să-mi dea
lacrimile
De atâta
cinste si minune.
Aceasta este lumea
dezpietrită, lumea stîlpată de cinste și minune, în care te trec fiorii și-ți
dau lacrimile „de-atâta cinste și minune”. Care te cuprinde în vraja ei și pe
tine, cititor norocos, într-atât de profund „că-ți dau și ție lacrimile de-atâta
minune”, anume descoperită ție de geniul sorescian. Pentru o clipă, fiindcă,
iată, peste corola de minuni a acestei lumi cade umbra nesimțitorilor, a celor
ce nu văd, a împietriților veacului, care nu aud și nu văd oricât de
extraordinară ar fi fața realității:
„- E, acum iI
văzuși? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-si scotea pamantul
de sub unghii
Cu un chibrit.
- Ce să vad?
- Cercul.
- Care cerc?
- Atunci... du-te unde plecași, bă orbetule!
Că eu n-am ce discuta cu ăștia, care nu văd
decât
Ce le arata muierea!”
Gligore face parte din categoria
orbeților, din lumea dominată de ei, de orbeți, care fac de rușine omenirea:
„- Hai, mă, iI trag pe-al
lui Calotă...
Avusei noroc mare cu tine,
Ca fuseși aici... că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toata lumea,
Ce orbeți sunt în comuna asta.
Povestea cu cercul de foc, venit în inspecție
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reuşit s-o stingă nici războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi”
Comuna din poemul sorescian e lumea cu
cele două fețe ale ei, cu două omeniri: a „văzătorilor și a orbeților”. Și,
vai, căci
„până la urmă, au biruit
ăi care nu-l
văzuseră”.
Fenomenele editoriale pot fi obiecte ale reportajului
dedicat unor evenimente editoriale, în acest caz fiind vorba despre editarea
volumelor aflate în manuscris ale lui Nichifor Crainic. Editarea lor este
realmente un eveniment editorial mai ales că se referă la o mare personalitate
a cărui operă a fost interzisă de regimul bolșevic fiind amplu blamată de o
parte a presei leftiste a zilelor noastre. Acesta este un factor care ne
determină să încadrăm această apariție în clasa evenimentelor editoriale și să fixăm
câteva dintre trăsăturile descriptive ale acestui eveniment, ceea ce plasează
această semnalare între știre și reportaj de consemnare evenimențială. Nichifor
Crainic, maestrul acestui gen de reportaj, de la care ne-am inspirat noi înșine
pentru această subspecie a reportajului,
a încadrat tiparul narativ sub sintagma „efemeride în veac”. Prezentăm așadar,
cât de succint, acest eveniment încadrându-l în clasa „efemeridelor în veac. Vom prelua excerpte dintr-o prezentare comună
cu profesorul Bădescu la apariția cărților lui Crainic. Ideea de atunci a fost
de a inaugura o serie de reprotaje dedicate fenomenului restituirilor tâzii,
unele îndelung uitate și scoase de sub uitare prin străduința de excepție a
unor editori exemplari care-și leagă numele ilustru de ediții celebre, precum a
fost Brunschvick, editorul operei omnia a lui Blaise Pascal ori Dumitru
Vatamaniuc, în seria lui Perpessicius și Crețu, a operei lui Eminescu sau mai
recentul și regretatul editor al unor opere precum cele ale lui Mircea Vulcănescu, interzise de bolșevismul de ocupație. Cele
două volume, menționam la apariție, editate de tânărul editolog de la
Biblioteca Academiei Române, pot fi selectate în categoria cărților-eveniment
ale ultimilor 30 de ani. Când asemenea cărți sunt „smulse” din magma
manuscriselor unei culturi spre a se așeza cu aparentă cumințenie pe standurile
editurilor este un semn al triumfului cărții și un anunț. O asemenea apariție
anunță încurajator al unei/unor serii de restituiri culturale fără de care o
cultură intră în stare letală, sub dominația unui urât lihtis fanariot. Seriile
fac gloria unei culturi și confirmă reactivarea funcției sale luptătoare.
Cultura română, parcă mai abitir decât alte culturi, se distinge rușinos
printr-un nefiresc decalaj între creație și receptare. „Opere monumentale zac
cu zecile de ani uitate, ba, uneori, timpul împietririi atinge suta sau sutele
de ani. E posibil lucrul acesta? Este real. Metafizica lui Cantemir a
zăcut în afara ariei de receptare a limbii române vreme de 200 de ani până când
a tradus-o N. Locusteanu în 1928. Opera lui Alexandru Stourdza nu este nici
până azi adusă în circuitul viu al
culturii și limbii române, ca și cum o asemenea operă, monumentală, nici n-ar
exista. E ca și cum o familie își lasă în paragină grădina și ogoarele
limitându-și zona de trebăluire la curte și acareturi. E o mare dezonoare să ai
avere multă și să-ți și clamezi sărăcia, smerindu-te nedemn pentru a-ți scuza
bicisnicia. Asta face intelectualul român: se declară cetățeanul unui stat de
subcultură la Dunăre și Carpați scuzându-și astfel lenea și mucegaiul sufletesc”
(I Bădescu și M Crăciun). S-a ivit totuși din magma acestui abandon o generație
de o remarcabilă demnitate și vrednicie, în rândurile căreia îl situăm pe Vlad
Bilevski, inițiatorul unei serii de restituiri care a provocat frisoane
frontului leftist al subculturii inamicilor urgentelor restituiri fără de care
memoria unei culturi se segmentează în mod primejdios.
Craiova,
28 feb /Agerpres/ - Născut în anul
bisect 1936, pe 29 februarie, în comuna Bulzeşti din judeţul Dolj, marele
scriitor Marin Sorescu ar fi împlinit anul acesta 87 de ani, iar de aproape 10
ani la Craiova nu se mai organizează seria de manifestări dedicate acestuia,
care erau susţinute şi de către administraţia locală.
În
anul 2000, la patru ani de la moartea scriitorului, Primăria municipiului
Craiova a iniţiat, la finalul lunii februarie, manifestarea Zilele "Marin
Sorescu", care a durat 13 ani, devenind o manifestare culturală de
referinţă, la care participau personalităţi din ţară şi străinătate, la
evenimente de anvergură, atât în Craiova, cât şi în Bulzeşti.
În
anul 2014, la cererea unor membri ai familiei, manifestarea Zilele "Marin
Sorescu" au fost mutată în luna august, iar din anul 2015, din motive de
comunicare deficitară între reprezentanţii Fundaţiei "Marin Sorescu"
şi municipalitate, evenimentul nu s-a mai organizat. De asemenea, deşi se
apropie împlinirea a două decenii de la moartea scriitorului, nu s-a reuşit
transformarea în muzeu sau casă memorială a niciuneia dintre cele două case ale
acestuia, dorinţă a scriitorului înscrisă în testament.
"Zilele
'Marin Sorescu' s-au întrerupt. Eu, anul trecut, la finalul lunii septembrie,
am realizat un proiect şi l-am depus la Primăria Craiova, cerând continuarea
Zilelor 'Sorescu', pentru că Sorescu este un nume care a dus faima ţării, a
Olteniei şi a Bulzeştilor în universalitate şi cred că ar merita pe deplin
acest eveniment. Am depus proiectul, semnat de preşedintele Fundaţiei 'Marin
Sorescu', însă nu am primit niciun răspuns. În ultimii ani, noi, familia, şi cu
sprijinului directorului Bibliotecii Judeţene 'Aman' din Craiova, domnul Lucian
Dindirică, am omagiat personalitatea lui Marin Sorescu la bibliotecă şi la
Liceul de Artă din Craiova care îi poartă numele, unde am invitat oameni de
cultură din municipiu, dar am fi dorit ca acest proiect să fie mai amplu, să
poată veni şi oameni din afara ţării la evenimente de anvergură", a
declarat, pentru AGERPRES, Beatrice Silvia Sorescu Bălaşa, fiica fratelui cel
mare al lui Marin Sorescu - Nicolae, cel care a rămas în comuna natală.
Nepoata
scriitorului mai spune că dacă de-a lungul timpului au fost unele încurcături
în ceea ce priveşte moştenirea lăsată de soţii Marin şi Virginia Sorescu, care
nu au avut copii, în acest moment lucrurile sunt clarificate şi nimeni din
familie nu cere drepturi de autor pentru manifestările legate de Marin Sorescu.
"Am dat şi publicarea operei, a cărţilor, pieselor de teatru, toată lumea
are gratuitate pentru jucarea pieselor de teatru. Zilele 'Marin Sorescu',
iniţiate de fostul primar al Craiovei Antonie Solomon, ar trebui continuate în
Craiova, cu acţiuni de anvergură, pentru că ar fi regretabil să nu ne mai
promovăm valorile pe care le avem", mai afirmă nepoata autorului ciclului
"La Lilieci", volume cu totul speciale în literatura română.
Nici
cele două case rămase în urma soţilor Marin şi Virginia Sorescu (cea din
Bucureşti şi cea din Bulzeşti) nu au un statut clar de case memoriale sau
muzee, aşa cum şi-a dorit poetul.
"După
moartea scriitorului, din 8 decembrie 1996, soţia, Virginia Sorescu, a dorit să
înfiinţeze o fundaţie care să poarte numele Marin Sorescu, tocmai pentru a se
ocupa de tot ce a însemnat opera şi
personalitatea lui Marin Sorescu, la noi în ţară şi în lume. La
conducerea acestei fundaţii a fost preşedintă una din fiicele lui Ion Sorescu,
fratele cel mic al poetului, Sorina Sorescu, care, din păcate, a decedat în
urmă cu 7 ani şi această fundaţie a fost preluată de un alt văr al meu, de Radu
Sorescu, fiul profesorului universitar şi scriitorului George Sorescu, un alt
frate al lui Marin Sorescu. A luat conducerea fundaţiei în 2016, prin votul
urmaşilor, atât ai lui Marin cât şi ai Virginiei Sorescu. Conform dorinţei
testamentare a celor doi, casa din Bucureşti şi cea de la Bulzeşti ar fi
trebuit să devină muzee. Aceasta a fost dorinţa lor şi a noastră a tuturor, a
familiei, pentru că noi avem misiunea morală de a face tot posibilul încât
numele lui Sorescu să fie mereu viu, iar locul acesta, mai ales cel de la
Bulzeşti pe care Marin l-a socotit un loc binecuvântat de Dumnezeu, să poată fi
vizitat", a povestit Beatrice Sorescu.
Casa
lui Marin Sorescu din Bulzeşti, construită de poet, cu banii din premiul
Herder, pe strada principală, pe un teren al familiei, nu este încă deschisă ca
muzeu sau casă memorială din cauza unui şir mai lung de întâmplări.
"A
făcut această casă cu un efort extraordinar, dar cu o bucurie imensă, ştiind că
acolo va fi locul de retragere după o vârstă, locul în care să creeze, unde
şi-ar fi găsit liniştea, unde la mansardă realizase şi un atelier de pictură,
pentru că ştim că Marin, în afară de scriitor, de poet, dramaturg, eseist, era
şi pictor. După foarte mulţi ani, lucrurile au rămas încă nerezolvate şi mă
doare sufletul să spun asta. La început au existat nişte încurcături în ceea ce
priveşte moştenirea, existând moştenitori şi din partea mătuşii mele Virginia
Sorescu. Nişte nepoţi ai dumneaei au deschis un proces şi au dorit să iasă din
indiviziune, cumva să-şi ia o parte din ceea ce li se cuvenea, spuneau ei.
Situaţia a durat ani de zile, procesul până la urmă l-au pierdut, au trecut
nişte ani, nu s-a făcut nimic. După aceea au venit alte încurcături, a murit
verişoara mea care conducea fundaţia, au trebuit să se facă alte documente şi
aşa mai departe... Au fost mai multe încercări de a face ca aceste case să fie
funcţionale şi, din păcate, şi la ora actuală sunt la fel", a povestit
Beatrice Sorescu.
Deci
situaţia juridică şi administrativă a celor două case - cea din Bucureşti, din
strada Grigore Alexandrescu şi cea din
Bulzeşti - nu le permite autorităţilor să intervină pentru reparaţii,
întreţinere, proiecte etc.
În ceea ce priveşte organizarea Zilelor
"Marin Sorescu", Primăria Craiova nu a prevăzut nici în bugetul din
2023 fonduri în acest sens. Aşa că scriitorul este în această perioadă omagiat
la Craiova numai prin prezentarea la Teatrul Naţional din municipiu, care îi
poartă numele, a spectacolului "Paracliserul", în regia lui Claudiu
Bleonţ şi scenografia Andradei Chiriac, şi proiecţia spectacolului
"Iona", care îl are ca protagonist pe marele Ilie Gheorghe. De
asemenea, Biblioteca Judeţeană "Alexandru şi Aristia Aman" a deschis,
luni, o expoziţie cu cărţile autorului aflate în colecţiile instituţiei.
Personalitate
remarcabilă a literaturii româneşti din a doua jumătate a secolului trecut,
Marin Sorescu a murit la numai 60 de ani, în decembrie 1996, la Spitalul Elias
din Bucureşti, fiind suferind de diabet şi hepatită. Conform apropiaţilor, era
un om care a dus o viaţă cumpătate, fără excese, însă stresul din ultima parte
a vieţii i-ar fi accentuat afecţiunile. În anii '80, a fost vizat de Securitate
pentru implicare în mişcarea "meditaţiei transcedentale", iar după
Revoluţie a fost criticat intens în perioada în care a fost ministru al
Culturii în guvernul Văcăroiu, în anii 1993-1995, deşi nu era membru al vreunui
partid. "S-au năpustit asupra lui cu procese de intenţie care i-au scurtat
enorm viaţa", spunea criticul literar Eugen Simion.
***
Scriitorul
Marin Sorescu s-a născut în comuna Bulzeşti, judeţul Dolj, la 29 februarie
1936, fiind fiul Nicoliţei şi al lui Ştefan Sorescu, ţărani din acest sat. A
urmat liceul la Craiova şi Predeal (1947-1955), perioadă în care i-au fost
remarcate aptitudinile literare, pentru care i-a fost acordat primul premiu
pentru poezie, şi a condus cenaclul literar 'Nicolae Bălcescu' al elevilor de
liceu. A urmat Facultatea de Filologie-Istorie-Pedagogie a Universităţii 'Al.I.
Cuza' din Iaşi, secţia de limba şi literatura rusă, de unde s-a transferat la
secţia de limba şi literatura română (1955-1960). Încă din anii studenţiei s-a
afirmat ca poet, conducând cenaclul Casei de cultură a studenţilor. După
absolvire s-a stabilit în Bucureşti, având o ascensiune rapidă în lumea
literară, ca poet, prozator, dramaturg, eseist şi critic literar. În 1992 a
devenit doctor în filologie la Universitatea Bucureşti cu teza 'Insolitul ca
energie creatoare, cu exemple din literatura română'.
A
fost redactor la revistele 'Viaţa românească', 'Viaţa studenţească'
(1960-1963), 'Luceafărul' (1963-1966); redactor-şef la Studioul cinematografic
'Animafilm' (1966-1972); redactor-şef al revistei craiovene 'Ramuri'
(1978-1990); director al Editurii 'Scrisul românesc' din Craiova (1990);
ministru al Culturii (25 noiembrie 1993-5 mai 1995).
A
scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioşi
scriitori români, E. Simion apreciind că 'M. Sorescu meditează la ceea ce scrie
şi scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei'.
Toate scrierile sale au fost traduse în peste 50 de limbi străine.
După debutul ca poet în reviste
literare, s-a produs cel editorial cu parodiile din 'Singur printre poeţi'
(1964), stilul său original impunându-se şi prin volumele de versuri publicate
ulterior: 'Poeme' (antologie, 1965, Premiul Uniunii Scriitorilor din România),
'Moartea ceasului' (1966), 'Tinereţea lui Don Quijote' (1968), 'Tuşiţi' (1970),
'Suflete, bun la toate' (1972), 'La lilieci' (vol. I-V, 1973-1995; I - 1973,
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, II - 1977, Premiul Academiei
Române, III - 1980, IV - 1988, V - 1995), 'Astfel' (1973), 'Descântoteca'
(1976), 'Sărbători itinerante' (1978), 'Fântâni în mare' (1982), 'Apă vie, apă
moartă' (1987), 'Poezii alese de cenzură' (1991), 'Traversarea' (1994).
Despre
cartea "La Lilieci", poetul spune, într-un interviu acordat lui
Ilarie Hinoveanu şi publicat în volumul "Convorbiri cu...", Scrisul
Românesc,Craiova, 1974, că aceasta "poate fi citită şi în lumina poeziei
concrete, care reifică cuvintele, poate fi luată şi ca o încercare de
reconstituire a epopeii satului (la început a fost epopeea), şi ca o carte de
amintiri din copilărie. Una din ambiţiile mele cele mai mari a fost să
demonstrez că şi graiul oltenesc (blamat de unii) este tot atât de literar ca
şi celelalte, pe care oltenii le-au receptat cu bună credinţă".
Ca
dramaturg, autorul a continuat experienţa teatrului existenţialist şi a
teatrului absurdului, oglindită excepţional de piesele sale: 'Iona' (1968,
Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie şi Premiul Academiei Române),
'Există nervi' (1968), 'Paracliserul' (1970), 'Matca' (1973), 'Pluta meduzei'
(1974), 'Setea muntelui de sare' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii
Scriitorilor pentru dramaturgie), 'Răceala' (1976), 'A treia ţeapă' (1980),
'Ieşirea prin cer' (1984), 'Vărul Shakespeare' (1990).
A
semnat şi proză umoristică şi satirică (romanele 'Trei dinţi din faţă', 1977;
'Viziunea viziunii', 1981), eseuri ('Teoria sferelor de influenţă', 1969;
'Insomnii', 1971; 'Starea de delir', 1976), cronici literare ('Uşor cu pianul
pe scări', 1986, Premiul 'George Călinescu' şi al Uniunii Scriitorilor pentru
critică literară), interviuri despre poezie ('Tratat de inspiraţie', 1985). A
tradus integral creaţia poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în
volumul 'Lirice').
A mai
publicat şi literatură pentru copii: 'Unde fugim de acasă?' (1967, proză), 'O
aripă şi-un picior - Despre cum era să zbor' (1970, versuri), 'Cocostârcul
Gât-Sucit' (1987, versuri), 'Cirip-Ciorap' (1993, versuri).
S-a
remarcat şi ca un pictor de talent, deschizând expoziţii personale în ţară şi
în străinătate: Braşov (9 noiembrie 1989), Cluj-Napoca (12 februarie 1990),
Irlanda (1991), Paris (1992, expoziţie colectivă), Bucureşti (1993).
A mai
fost distins cu Medalia de aur pentru poezie 'Ospiti Napoli', decernată de
oraşul Napoli (1970), Premiul internaţional 'Le Muze' de către Academia delle
Muze din Florenţa (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru
dramaturgie (1978), Premiul mondial de poezie 'Fernando Riello' (Madrid, 1983),
Premiul 'Herder' pentru întreaga operă (Viena, 1991), Premiul Felix Romuliana
(Belgrad, 1994); a fost propus de Academia Română pentru Premiul Nobel pentru
literatură în anii 1983 şi 1992.
A
fost membru corespondent al Academiei 'Mallarme' din Paris (1983); membru
corespondent (9 martie 1991) şi membru titular (12 martie 1992) al Academiei
Române.
A
murit la 8 decembrie 1996.
Născut la Craiova "odată cu secolul" trecut,
regizorul Jean Negulescu şi-a croit drum printre stelele Hollywoodului
postbelic unde a realizat 40 de filme celebre care au făcut ca sălile de cinema
din America, de la un capăt la altul, să fie arhipline.
A fost angajat de studiourile "Paramount
Pictures", "Warner Brothers", "20th Century-Fox", a
lucrat cu mai toate marile staruri ale Hollywoodului de la acea vreme - Marilyn
Monroe, Lauren Bacall, Bette Davis, Joan Crawford, Leslie Caron, Sophia Loren,
Richard Burton, Alec Guineess şi mulţi alţii şi i-a avut ca scenarişti pe
Faulkner, Hemingway Clifford Odets, Romanin Gary, Francoise Segal. A fost pe
lista primilor zece regizori de la Hollywood, unde "a urcat scara succesului
prăbuşindu-se", după cum spunea regizorul, şi are propria stea pe celebrul
bulevard Walk of Fame.
"E bine de amintit de câte ori avem prilejul că
marele Jean Negulescu, născut la Craiova în 1900, pe o stradă din apropierea
centrului, actualmente Str I.L.Caragiale (Str I.L.Caragiale nr.8 n.red.), a
făcut 40 de filme de lung metraj la Hollywood, cu cele mai râvnite şi cele mai
talentate vedete masculine şi feminine. Şi a mai făcut şi vreo sută de scurt
metraje, şi ele foarte apreciate, dar mai puţin cunoscute. Pentru cel care
citeşte monografia Manuelei Cernat (n.red.: Manuela Cernat - "Jean
Negulescu") e simplu de aflat că Jean Negulescu a avut o viaţă tumultoasă,
o trăire intensă pe tot parcursul vieţii, că el şi-a intuit drumul pe care avea
să-l parcurgă. Şi, ca şi Brâncuşi, nu a admis să pâlpâie. El şi-a dorit să ardă
intens şi a şi ars, nu ca o lumânare, ci ca o torţă. Pentru cei care în ziua de
azi se fac că nu îl cunosc, sfidându-i filmografia, şi mă refer în primul rând
la unii tineri cineaşti din ziua de azi, se va demonstra în timp că este o
greşeală, dacă nu cumva o ruşine. În alte ţări, asemenea cineaşti, care nu au
filmografia lui Jean Negulescu, sunt apreciaţi şi ţinuţi la rang de
cinste", susţine regizorul de film George Obrocea, animatorul Filialei
Unice Craiova a Fundaţiei Culturale Internaţionale "Jean Negulescu".
După ce are o contribuţie enormă la succesul filmului "Adio, arme" în
calitate de regizor secund, Jean Negulescu a urcat pas cu pas în ierarhia
Hollywoodului, spirala succesului social trăgându-l în sus, tot mai sus, spre
vârful piramidei unde, odată ajuns, "nu-ţi mai aparţii". "Jean
Negulescu, pentru cine citeşte, este cunoscut ce calităţi avea. Pentru cine nu
citeşte am să spun două-trei vorbe în încercarea de a-i determina să citească
despre Jean Negulescu, pentru că biografia sa este savuroasă, viaţa sa
artistică nu mai puţin - viaţa de artist plastic şi de cineast, dar şi el ca om
este savuros. Mai rar un om şi frumos, şi deştept şi talentat, şi bun şi
generos. A fost generos nu numai cu femeile. I-a ajutat pe mulţi, ca şi
Brâncuşi la Paris, care, în atelierul lui, îi chema şi îi ospăta şi se bucurau
împreună. E mare lucru să împarţi bucuriile şi tristeţile cu cineva. Să ai
capacitatea de a comunica. Am mai spus că am putea porni oricând o discuţie
despre Jean Negulescu plecând de la ideea de model, de la ideea de experienţă
reuşită, care, dacă am vrea să ţinem cont, ne-ar ajuta foarte mult pe noi,
românii, care suntem nişte risipitori de valori. De ce să nu mergem pe o cărare
deja cunoscută şi plină de succes? De ce să căutăm, să bâjbâim de fiecare dată?
E bine să ţinem cont de experienţele reuşite ale lui Brâncuşi, ale lui Jean
Negulescu, ale lui Ţuculescu, ale lui Sorescu. Nu prea ştim să ne valorificăm
valorile. Şi uitaţi-vă că au ajuns să ne spună străinii "promovaţi asta,
faceţi asta, dregeţi asta" şi nu porneşte iniţiativa de la noi. Am ajuns
să pornească iniţiativa promovării valorilor de la străini. Mi se pare dramatic
şi...paradoxal", susţine regizorul George Obrocea.
În anii '90, academicianul Mihnea Gheorghiu, şi el
craiovean, a înfiinţat Fundaţia "Jean Negulescu" cu scopul
valorificării, prin toate mijloacele posibile, a modelului, valorii şi operei
marelui cineast, care şi-a dorit ca de pe urma lui să rămână ceva, iar un tânăr
şi o tânără să se poată specializa în şcoli de profil artistic: cinematograf,
teatru, arte plastice, el însuşi fiind mai întâi un mare plastician şi,
ulterior, un mare cineast.
Fundaţia, întemeiată pe lângă Uniunea Cineaştilor
(fundaţia fiinţează la Bucureşti, în sediul Uniunii Cineaştilor de pe
Bld.Magheru unde, într-o încăpere, se şi află câteva lucrări de artă plastică
şi alte obiecte recuperate de la familie), a avut un grup de iniţiatori în
frunte cu acad. Mihnea Gheorghiu, preşedintele Uniunii Cineaştilor din România
(UCIN), alături de alţi cineaşti , între care maestrul Geo Saizescu,
prof.univ.dr. şi criticul de film Manuela Gheorghiu-Cernat, Sergiu Nicolaescu,
prof.univ.dr. Laurenţiu Damian, Nicolae Cabel, Carmen Zamfirescu, Ioana Popescu
şi alţi oameni de cultura şi artă. Actualmente fundaţia este condusă de noul
preşedinte al Uniunii Cineaştilor, Laurenţiu Damian, şi are în componenţă şi
alţi membri importanţi, cineaşti de valoare, care îl preţuiesc pe Jean
Negulescu. La Craiova, în oraşul natal al lui Jean Negulesco, numele cu care a
semnat după plecarea din ţară, a fost înfiinţată o filială unică a fundaţiei,
iar cei care au făcut parte din comitetul de conducere (Alexandru Firescu,
Gabriel Bratu, Nicolae Marinescu, Nicolae Andrei, Dan Lupescu şi alţii) au
dorit să onoreze această calitate de filială unică şi au avut câteva iniţiative
lăudabile în cinstea memoriei marelui artist.
"Academicianul Mihnea Gheorghiu, decedat de doi
ani şi înmormântat la Craiova, în cimitirul Ungureni (craiovean la obârşii),
l-a întâlnit pe Jean Negulescu de nenumărate ori în viaţă, la festivaluri
internaţionale, la San Sebastian, de exemplu, în America, în Europa şi, ca
olteni adevăraţi, au pus bazele unei prietenii trainice. Tot în anii '90,
Mihnea Gheorghiu, Geo Saizescu, Carmen Zamfirescu şi alţi oameni de valoare
care au pus bazele fundaţiei, au poposit la Craiova şi ne-au încredinţat misiunea
şi titlul de onoare de Filială Unică a Fundaţiei "Jean Negulescu".
Craiovenii, oamenii de cultură, artişti de valoare, printre care, cu modestie,
mă număram şi eu, i-au primit cu braţele deschise. De fapt, am şi primit
funcţia de secretar general şi am făcut câţiva paşi ca să onorăm calitatea de
filială unică, paşi pe care ar fi trebuit să-i facem oricum. Eu îl descoperisem
în studenţie pe Jean Negulescu, într-o enciclopedie franţuzească. Am aflat cu
timpul mai multe. Înainte de '89 apăreau în "România Literară" şi
"Contemporanul" fragmente din volumul care va apărea peste ani în
străinătate, şi care va fi tradus şi în ţară, "Drum printre stele",
pe care îl recomand tuturor celor avizi de cultura... Aşteptam vinerea să citim
pe nerăsuflate acea pagină. Şi atunci, noi, încântaţi să onorăm calitatea care
ne-a fost conferită, de filială unică, am avut şi noi câteva iniţiative... Am
promovat ideea de a i se conferi titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem.
Evenimentul a avut loc în timpul mandatului primarului Vasile Bulucea. Am
montat, de asemenea, o placă pe casa în care s-a născut Jean Negulescu, am dat
numele unei străzi, am dat numele unui cinematograf", îşi reaminteşte
regizorul George Obrocea.
Numai că în anii următori multe dintre iniţiativele
filialei unice s-au risipit. "Noi, oltenii, mai ales, zic eu - deşi zic şi
alţii din alte zone ale ţării, că şi alte zone au parte de aşa ceva-, uităm
repede şi, sub lozinca "merge şi aşa" şi că putem să supravieţuim şi
fără Jean Negulescu sau fără poezie adevărată sau artă adevărată. Placa de pe
casă a fost dată jos, pentru că între timp casa a fost cumpărată de către
cineva (în acel moment aparţinea RAADPFL şi avea mai mulţi chiriaşi). Legile
ţării au permis ca acea casă să fie achiziţionată de o persoană fizica. De ce
oare n-o fi achiziţionat-o Primăria Craiova, mai ales că noi am insistat ?! Ce
bine ar fi fost, că tot vorbim de Capitală Culturală Europeană, să fi fost
transformată în casă memorială. Câte case memoriale are Craiova? După ştiinţa
mea una singură, şi aceea simbolică, într-o cameră. E vorba de Casa poetei
Elena Farago, care are o cameră în clădirea Bibliotecii Judeţene 'Alexandru şi
Aristia Aman'. Păi cum să vină străinii în Craiova, ce să viziteze? E adevărat,
sunt două muzee foarte importante şi frumoase şi bine dotate. Dar e nevoie de
case memoriale, e nevoie de nume de străzi, e nevoie de plăci memoriale, de
specific, originalitate, insolit. Asta face farmecul, asta dă aura unui mare municipiu
şi unei posibile, să dea Dumnezeu, Capitale Culturale Europene. Noii
proprietari nu îşi doresc să păstreze acea placă pe casă. Eu cred că ar fi
trebuit să impună Consiliul Local obligativitatea păstrării însemnelor
valorilor care au dus faima acestor locuri în lume. Am discutat - era
depozitată într-o magazie, să sperăm că mai exista şi nu au distrus-o, ca să se
piardă urma. Noi am făcut acea placă cu bani din buzunar, nu am beneficiat la
vremea respectivă de subvenţie din partea cuiva", povesteşte regizorul
Obolea.
Cinematograful "Jean Negulescu" din Craiova nu mai există astăzi,
pentru că proprietarul şi-a recuperat clădirea şi nu a dorit ca acolo să mai
fie cinema, iar de numele marelui regizor mai aminteşte o plăcuţă amplasată de
faţada clădirii. Fundaţia 'Jean Negulescu' a făcut demersuri către România Film
pentru ca unul dintre cinematografele care mai sunt în Craiova - Patria sau
Modern - să se numească Jean Negulescu şi încă aşteaptă un răspuns. Casa
părintească din Craiova a marelui regizor, casă de negustori înstăriţi, mai
păstrează încă vechiul acoperiş şi tocăria de mai bine de o sută de ani, semn
că a fost bine construită şi conservată în timp. Imobilul, situat pe strada I. L
Caragiale, a fost însă vândut în anii '90 de Regia Fondului Locativ în baza
Legii 112 din 1995, iar plăcuţa memorială care amintea că aici s-a născut Jean
Negulescu a fost dată jos de noii proprietari, care încă nu au fost convinși că
aceasta ar spori valoarea locuinţei. La câţiva zeci de metri de strada pe care
a locuit, există o stradă care aminteşte că marele regizor era craiovean -
Strada Jean Negulescu - cineast american născut la Craiova - 1900-1993.
11
[1] Din
volumul „Încuscrirea metodelor”, în curs de apariție
[2] Capitol
redactat de Maria Crăciun
[3] Scris de
Maria Crăciun
[4] Scris în
colaborare, Maria Crăciun și Ilie Bădescu
[5] Acest
subcapitol cuprinde părți preluate (excerpte) din reportajul literar dedicat
satului ipostatic în opera lirică a lui Marin Sorescu, cuprinse în studiul
elaborat de Maria Crăciun și Ilie Bădescu. Cf Ilie Bădescu, Maria Crăciun.
Marin Sorescu – fantasticul cotidianului. Oltenia profundă, Text publicat în
Oltenia azi, 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu