EXCERPTE
După epoca fanariotă (1711 – 1774) și cea a bolșevismului de
ocupație (1948 - 1964), urmată de scurta perioadă a ceea ce a fost numită
perioada dictaturii dezvoltării (1964 - 1989), epoca actuală a capitalismului
neocolonial se distinge prin două trăsături distincte: este epoca celei de-a
treia periferizări, cea mai gravă din ultimii 400 de ani și cel mai periculos
șoc substructal din ultimii 100 de ani. Ultimele trei faze ale istoriei recente
sunt comune întregii Europe de Sud-Est.
Acest fenomen
derivă din politicile subdezvoltării, cum le-a definit A.G. Frank. „Ce înseamnă
termenul propus de Frank: “politicile subdezvoltării” sau “lumpen-dezvoltării”?[1] Acest concept este propus
de A.G. Frank pentru a caracteriza conduita şi stilul de viaţă al
lumpen-burgheziei. Spre deosebire de burghezia metropolitană, lumpen-burghezia
va adopta atitudini, orientări şi politici care răspund nevoilor şi
reorientărilor metropolei, nu cerințelor populaţiei, deci unei creşteri interne
organice. Ansamblul politicilor care răspund unei noi conjuncturi a
raporturilor metropolei cu periferia poartă numele de politici de
subdezvoltare. Ele nu contribuie la o dezvoltare reală, în sensul că efectele
lor asupra populaţiei sunt progresiv negative, nu pozitive, cum ar fi de
aşteptat. Lumpen-dezvoltarea măsoară deci acest decalaj între creşterea
efortului de dezvoltare şi degradarea stării unei populaţii.
Dacă notăm cu S suma acelei părţi din puterile unei
societăţi utilizate, mobilizate în cadrul aşa-numitelor politici de dezvoltare
şi cu R suma cheltuielilor de
“reproducţiune” ale unui “popor” (o populaţie dată), vom observa că politica
lumpen-dezvoltării are drept caracteristici sporirea progresivă a lui S şi scăderea progresivă a lui R (şi cantitativ şi calitativ). Este
drept că adeseori lumpen-dezvoltarea este ascunsă de creşterea aparentă a lui R. În realitate, acesta trebuie să
crească cu aceeaşi rată de creştere ca şi S.
Or, politicile lumpen-dezvoltării sporesc mărimea S cu o rată mult mai mare decât rata de creştere a mărimii R şi acest decalaj relativ este un alt
indicator al politicilor lumpen-dezvoltării (Ne dăm seama că România comunistă
a adoptat prin excelenţă politici de lumpen-dezvoltare justificate prin
dictatura de dezvoltare. România perioadei postdecembriste a intrat în faza
cinică a politicilor de lumpen-dezvoltare căci sporirea mărimii S nu mai are
nici măcar justificarea perioadei comuniste, de vreme ce producțiile au stagnat
în toate sectoarele economiei productive). Iată, dacă luăm în seamă dezvoltarea
industrială a Americii Latine între 1923 şi 1969, vom observa, pe urmele
analizei lui G. Frank, că deşi participarea producţiei industriale la PNB
„creşte de la 11% în 1925 la 23% în 1967, folosirea forţei de muncă în
industrie va fi în primii ani de 14%, în 1950 de 14%, în 1960 de 14% şi în 1969
tot de 14%”. “Deci creşterea industrială, remarcă Frank, a fost incapabilă să
ofere ocazii de ocupaţie unei mari părţi a forţei de muncă”[2]. Reformele post război
rece, ca să revenim la aria central-europeană, n-au adus mai multă dezvoltare
ci mai multă oboseală istorică la scara întregului Răsărit. Fenomenul oboselii
colective acompaniază crizele substructale ca umbra pe om.
Teoria oboselii colective
a fost lansată de Nicolae Iorga într-o abordare de istorie universală asupra
fenomenului de încordare istorică într-o întreprindere care trece dincolo de
puterile unui popor la o etapă a istoriei sale. O asemenea încordare aduce după
sine un declin. Exemplele oferite de Iorga la scară istorică sunt lămuritoare.
Marele istoric leagă explicativ căderea
bulgarilor şi sârbilor, de pildă, sub robia Imperiului Otoman de marea
„încordare medievală” la care aceste popoare s-au supus cu gândul de a „ajunge
la stăpânirea lumii”, adică de a-și extrapola atributul naționalității asupra
altor spații decât cele care compun matca naționalității lor. „Pentru bulgari,
luptele acestea au început îndată după aşezarea lor, încă de la 760—780, şi au
continuat până la 1400. Dacă veţi face socoteala, veţi vedea că este vorba de
atâtea secole de încordare din partea bulgarilor, supt deosebite forme (...).
Ce s-a ales (...)? S-a ales că, după ce au căzut în robia turcească, au rămas
în această robie de pe la 1390 până la 1878. De ce? Scăzuse rasa? Nu,
încordarea aceasta, care s-a transmis în curs de mai multe generaţii, este
motivul pentru care Statul a decăzut şi pentru care însăşi naţiunea a fost
obosită”[3].
Încordarea peste marginile proprii duce la oboseală şi declin. „De ce sârbii,
din secolul al XV-lea până la 1864, până la răscoala lui Caragheorghe, care a
întemeiat din nou Statul sârbesc în nişte limite foarte mici şi supt
recunoaşterea suveranităţii împăratului păgân din Constantinopol, a
Sultanului, de ce sârbii, un popor aşa de eroic, care a dat dovezi
extraordinare de energie în ofensivă şi de rezistenţă, de ce sârbii atâtea
veacuri au trăit supt robia străină? Pentru că fusese încordarea
medievală de atâta vreme ca să ajungă la stăpânirea lumii”[4]
„În viziunea lui N. Iorga, încordarea imperială provoacă deopotrivă un declin
al culturii, mai exact, al spiritului și deci o îmbolnăvire a „destinului
creator” al popoarelor. „Dar de ce Grecii n-au mai jucat rolul de odinioară?
Din cauza încordării făcute de rasa grecească, ajutând pe Alexandru cel Mare
să cucerească Asia, Egiptul şi să întemeieze împărăţia aceasta mondială de
cultură elenistică, care se numeşte elenismul”[5].
De îndată ce un popor, ori un grup de popoare, îşi asumă un proiect imperial,
rezultatul este acelaşi: declinul. „Rasa grecească a fost uzată (...) nu numai
prin luptele dintre cetăţi, dar prin faptul că s-a pus în serviciul unei întreprinderi
mondiale”[6].
Ideea aceasta nu este valabilă numai pentru popoarele
mici, cum s-ar părea la prima vedere: „Aşa păţesc toate popoarele care tind
spre ceea ce se poate atinge cu mare greutate, dar nu se poate păstra
niciodată. Gândiţi-vă şi la decăderea militară franceză (...). Aceasta pentru
că Napoleon I, cu toate forţele poporului francez, a urmat ideea unei
stăpâniri universale (s.n.), întinzându-se asupra tuturor popoarelor: un
împărat mondial, şi a mers pană la recruţi de 16 ani, de unde a urmat că mai
multe generaţii au fost pedepsite pentru ceea ce un om de geniu, dar totuşi un
om greşit în ce priveşte chibzuirea viitorului său propriu şi viitorul ţării pe
care o reprezenta şi naţiunea de care se servea, pentru că omul acesta de geniu
a aruncat o naţiune dincolo de posibilităţile între care orice naţiune este
închisă şi dincolo de care este un triumf de câtăva vreme, dar, la capăt,
e, fără nici un fel de îndoială, dezastrul”[7].
Structural, societatea românească este din nou amenințată, iar un astfel de risc vine dintr-un nou val de oboseală istorică și a treia ediție a distrugerii substructale. Contracția proprietății identitare și a rentei identitare a atins praguri incomparabile în ultimii 35 de ani. Rata distrugerii substructale la scara întregului popor român a depășit-o pe cea atinsă în timpul epocii fanariote și pe cea a regimului de ocupație comunist. Să trecem în revistă partea vizibilă a procesului ascuns al... Distrugerea substructală a României în perioada de tranziție. De data aceasta, acest proces este văzut la suprafață prin cele patru expresii ale sale: subdezvoltare durabilă, complexitate descrescătoare, oboseală istorică și societate fără coloană vertebrală. Să examinăm doar câteva date evidente despre un astfel de proces distructiv persistent care amenință să ruineze echilibrul structural al ordinii societale.
La cele
trei cauze ale crizei persistente din societatea românească a ultimilor 30 de
ani, menționate în diagnoza Acad Cătălin Zamfir – decalajele, povara
sărăciei și statul mic –, se cuvine adăugat și regimul de subdezvoltare
durabilă, instaurat în România pe durata aceluiași interval, ca cea
de-a patra cauză a crizei. Ne dăm seama că toate acestea au fost și sunt
fenomene cu derulare ascunsă ceea ce ne permite să le încadrăm în
categoria celor care prefațează distrugerile substructale. Efectele tipice
ale unor asemenea fenomene și procese sunt scăderea complexității
sistemului social și un declin al energetismului identitar al
unui popor.
Fenomenul ruinător care a lovit întreaga Europă de Sud-Est, marcându-i evoluția, a fost efectul axial al instaurării durabile a unui capitalism dependent, pe care a încercat regimul anterior să-l corecteze plătind împrumutul uriaș al țării (care fusese folosit pentru marea dezvoltare: platforme industriale, infrastructură etc.). România a împrumutat în perioada dictaturii de dezvoltare 10 mld dolari și a achitat 18 mld dolari (circa 8 mld fiind dobânda și comisioanele aferente acesteia)[8]. Din această încordare a rezultat o economie industrială, dar și un tip special de oboseală istorică. Oboseala aceasta se decontează de 30 de ani încoace cu pierderea independenței economice, distrugerea substructală, instaurarea unui regim de tip neofanariot. Când aceste procese îmbracă forma unor amenințări aliniate, gata să lovească în pachet o societate, este îngăduit să le privim ca pe niște viituri vijelioase care vor compune forța de lovire proprie unei distrugeri substructale de înspăimântătoare proporții. Altfel spus, aceste distrugeri cumulate vor amenința fruntariile existențiale ale unui popor și chiar ale unei civilizații.
Pe tot
parcursul celor 30 de ani ai tranziției s-a derulat preluarea unui tip de
capitalism care permite acumularea, nu însă și dezvoltarea. Studiile de
profil l-au denumit „capitalism
dependent”. Acesta este opus capitalismului concurențial care a
asigurat dezvoltarea Vestului în decursul a două secole până la deplina lui
consolidare. Estului i-a fost rezervat însă varianta de serviciu a
capitalismului dependent[9].
Capitalismul
concurențial a fost în felul acesta contracarat de un capitalism dependent
sau coercitiv. Dovada este dată de tipologia procesului de privatizare. În Est
și cu asupra de măsură în România, privatizarea s-a făcut prin constrângere și
nicidecum prin mișcarea firească a economiei. Efectul distructiv a fost
anticipat și bine camuflat de scuzele reformelor. În acest fel, România a
fost brutal eliminată din zona/ spațiul sau câmpul capitalismului
concurențial (prin distrugerea firmelor deja capitalizate încă din faza
vechiului regim).
„Proprietatea identitară”, la rândul ei,
prin efectul doctrinei privatizării coercitive și deci a politicilor de
subdezvoltare, a suferit o contracție brutală,
atestată de diferența crescândă dintre VNB (venitul național brut) și PIB, în
detrimentul VNB: diferența a evoluat de la circa 2,7 mld euro în 2014 la circa
4 mld euro în 2019[10]. Paralel cu fenomenul
de contracție a proprietății identitare s-a produs și o transformare forțată
(oneroasă) a rentei de identitate în rentă corporatistă: toate avantajele
de țară sunt capitalizate de corporații multinaționale susținute în regim
sudit de către imperiul occidental. Marile platforme au fost fie preluate de
străini, fie distruse. Pământurile fertile ca și pădurile țării au fost expuse
unei exploatări distructive, ori unei înstrăinări extorcatorii.
Un alt proces cu derulare ascunsă a fost
îmbogățirea fără dezvoltare (concentrare a averilor în mâna
străinilor sau/și a capitaliștilor fără capital și deci fără participare
la capitalizarea firmelor proprii). „40% din activele fixe acumulate între
1990-2019 aparțin societăților comerciale cu capital străin”[11], subliniază
prim-vicepreședintele BNR, Florin Georgescu (FG, p. 50). Activele fixe în
proprietatea investitorilor autohtoni înregistrează în același interval o
scădere cu 51%[12]
Economia a fost tot mai puțin creatoare și tot mai consumistă: diferența este încasată prin mecanismul capitalismului politic, adică al alianței dintre „capitaliștii fără capital”, recrutați dintre membrii clasei politice autohtone, pe de o parte, și agenții capitalismului colonial, pe de alta. Consecința a fost una de contracție substructală a fondului industrial al economiei. Aportul industriei în PIB a scăzut de la 42% în 1989 la 21% în 2019[13]. Deci, în tot acest interval, a scăzut procesul creator în economie, fiindcă industrialismul este partea datorată actului economic creator în raport cu economia naturală (de folosință naturală a resurselor, i.e., bazată pe respectarea legii fertilității descrescânde). O asemenea prăbușire măsoară amploarea distrugerii substructale (ruinătoare) a economiei într-un timp așa de scurt (de numai 30 de ani).
O față a luptei împotriva subdezvoltării durabile: retro-sincronizarea
O altă dimensiune care
atestă amploarea distrugerii substructale în economie este durata lungă a retro-sincronizării
României: i-au trebuit României, circa 15 ani pentru a se sincroniza cu nivelul
la care se aflase în 1989 atât în privința PIB cât și a salariului real. În cei
15 ani s-a instaurat în România un regim de subdezvoltare durabilă. Cartea
prim-vicepreședintelui BNR, Florin Georgescu, evidențiază și celălalt proces
ascuns care ține de dinamica economiei substructale și anume procesul de
periferializare.
Iată lămuririle sale: în 2019,
precizează autorul citat, „raportul
dintre VNB și PIB se inversează: rezidenții încasează mult mai puțin decât
nerezidenții. Ambii indicatori (Venitul Naţional Brut (VNB) şi Produsul Intern
Brut (PIB) arată suma bunurilor şi serviciilor vândute către consumatorul final
într-o economie, dar primul se referă la veniturile realizate de persoanele
sau firmele naţionale, în timp ce al doilea, mult mai des utilizat, la veniturile
realizate pe teritoriul naţional”[14]. În
cei 30 de ani de regim de subdezvoltare durabilă, România a înregistrat o
răsturnare a raportului dintre cei doi indicatori ceea ce a condus la o
pierdere de substanță economică. Față de 1989, când România avea un VNB
superior PIB (43 mld euro față de 42 mld euro)[15], primii 15 ani de
tranziție aduc o răsturnare și deci o instaurare durabilă a tendinței de
periferializare economică a României (diferența dintre VNB și PIB atinge 3,7
mld euro). Raportul dintre valoarea adăugată totală (VNB) și veniturile
totale realizate pe teritoriul național este, iată, un indicator sensibil
al procesului de periferializare, utilizat magistral de un economist redutabil
precum prim-vicepreședintele BNR, Florin Georgescu. În fine, un indicator relevant al declinului
substructal este productivitatea de tip periferial: raportul dintre VAB și
numărul de angajați este mic din cauza măririi de către multinaționale a
prețurilor de transfer[16], ceea ce sporește ilegal
consumul intermediar (CI)[17], asociat cu o subevaluare
a veniturilor proprii (ascunse de costurile raportate). Aceasta conduce la
ruperea dinamicii averilor de dinamica economiilor. Averile cresc iar
economiile scad, se contractă. Al treilea indicator se referă la depotențarea
industrială a economiei și la declinul poziției investiționale nete
(ca procent din PIB). Rata excluziunii din economia industrială este poate cel
mai fidel indicator al periferializării și al subdezvoltării durabile. România
postdecembristă a fost progresiv exclusă, cu o rată alarmantă, din economia
industrială, producătoare de valoare adăugată totală[18]. Rata excluziunii este
dată de declinul procentului celor angajați în economia producătoare de
valoare adăugată (economia industrială) înaltă, care scad cu 63% față de
1989 (numărul lor era de 3,8 milioane, adică 47% din totalul angajaților, și
ating doar 1,4 milioane în 2019, adică 27% din totalul angajaților)[19]
Exodul rural și urban este o altă
dimensiune a declinului substructal al României integrate:
161 de orașe din cele 263 ale țării au pierdut 20% din populație (de regulă
tineri)[20], 200 de sate mor (numărul
satelor care mor atinge 200 și al celor cu o rată scăzută de supraviețuire și
deci cu un indice ridicat de contracție ating cifra de 600. Sporul natural al
comunităților rurale (număr de comunități noi – număr de comunități dispărute)
este absolut negativ (0 – 200 = -200).
Capitalismul de exploatare +
discreționarism politic sunt alte două dimensiuni
alarmanta ale proceselor care induc contracție substructală la scara unei
societăți.
Decapitalizarea umană (intelectuală,
genealogică etc.): indexările producției științifice
preiau modelul prețurilor de transfer astfel că se măresc artificial indicii
celor care fac parte din același grup și astfel productivitatea capitalului
intelectual al unei țări (Venitul Național Brut (VAB)/ număr de cercetători)
scade în mod artificial. VAB în cercetare este mai mare, dar acesta este
diminuat prin practicile indexării, echivalente prețurilor de transfer din
economia generală. Acest mecanism face ca venitul să fie calculat în funcție de
studiile indexate, nu de studiile cu valoare de reprezentativitate pentru
societatea, istoria și cultura locală. Astfel, indexările diminuează
reflexivitatea cercetării, adică micșorează raportul de reflectare (oglindire)
a societății reale în dinamica cercetării. VAB apare mic pentru că este
calculat doar în raport cu studiile indexate ISI, în genere, prin contoarul
WOS. Dar numărul studiilor care produc valoare adăugată în științe este mai
mare și acest raport este unul subevaluat. Ca atare VAB în domeniul cercetării
apare cu mult mai mic decât este în realitate. În economie s-a calculat că o
scădere cu 10% a prețurilor de transfer într-o uzină siderurgică ar spori
productivitatea cu 2/3. O altă formă a decapitalizării umane este exodul
(migrația masivă) și o alta este declinul progeniei și deci contracția stocului
genealogic, a numărului de familii cu copii.
[1] A G Frank,
op. cit., p.108
[2] A G Frank,
op. cit., p.108.
[3] cf. N. Iorga, Îndreptări
noi în concepţia epocei contemporane, cursuri ţinute la Academia de Comerţ,
Bucureşti, 1940,, p. 13.
[4] Ibidem,
p. 14.
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
pp. 14-15.
[8] ibidem,
p. 4 și p. 76 și passim
[9] Cf. Zeletin, Burghezia
română, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 135 şi Şerban Voinea, Marxism oligarhic. Vezi A. G. Frank, Dependent Accumulation and Underdevelopment,
New York, 1979. Paul M. Sweey, The Theory
of Capitalist Development, New York, Monthly Review Press, 1968, p.307.
[10] Cf. Florin Georgescu, Capitalism și capitaliști fără capital în România, Editura Academiei, 2021, vol I, p 56-57 și passim. Cf și Dan Palangean, Diferenţa dintre Venitul Naţional Brut şi Produsul Intern Brut – în creştere cu 40%. Implicaţii in: https://www.piatafinanciara.ro/Diferenţa dintre Venitul Naţional Brut şi Produsul Intern Brut – în creştere cu 40%. Implicaţii - Piaţa Financiara
(„VNB poate fi mai mare decât
PIB, în general în cazul ţărilor care au firme ce au investit în operaţiuni
profitabile derulate în străinătate, dar şi mai mic decât PIB, atunci când o
parte din rezultatul autohton ţine de entităţile economice străine care au
investit în ţară. În ecuaţia rezultatului net intervin şi sumele transferate
din ţară de cetăţeni străini versus cele trimise în ţară de proprii cetăţeni
care lucrează în străinătate”).
[11] Fl Georgescu, op.cit,
p 50
[12] ibidem
[13] ibidem
[14] Ibidem, apud I Bădescu, Europa
Trianonului în ... („În această şcoală, ca şi la Universitate, eu nu
fac altceva, ca şi în conferinţele pe care le ţin la Liga Culturală despre
problemele actuale, decât să încerc a lumina o naţiune a cărei ignoranţă, reaua
credinţă şi fel de fel de interese încearcă să-i zguduie această stăpânire
de sine însăşi, care este puterea cea mai mare a oricărui neam”, cf .Nicolae
Iorga, op, cit, p. 15) .
[15] Asupra datelor cf. Fl.Georgescu, op. cit., p. 8 și pp. 56-57 și passim
[16] „Prețuri
de transfer – Definiție Prin definiție, prețurile de transfer sunt prețurile
la care se derulează tranzacțiile între companiile care sunt părți ale
aceluiași grup (numite și părți afiliate – accesați ”Întrebări
frecvente” pentru definiția părții afiliate)”.cf www.transferpricing.ro/vreau-sa-inteleg-preturile-de-transfer/ce-sunt-preturile-de-tra…
[17] „Consumul intermediar este un concept economic echivalent cu valoarea
acelor bunuri și servicii, al căror scop este utilizarea lor în producția altor
bunuri”
(https://ro.economy-pedia.com/11032675-intermediate-consumption)
[18] Valoarea
Adăugată Brută (VAB) este o
componentă importantă a PIB-ului și se măsoară ca
diferență dintre valoarea bunurilor și serviciilor produse și consumul
intermediar, reprezentând deci valoarea nou creată în procesul de producție.
https://cursdeguvernare.ro/un-deceniu-de-schimbare-de-structura-a-economiei-romanesti-
[19] cf. Fl. Georgescu, op.cit., pp. 87-88
[20] Asupra datelor cf. Fl. Georgescu, op.cit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu